Orbul…

Inainte de a citi. Sa prezint putin. Este o „incercare literara” pe care am pus-o pe blog… nu am lucrat mult la ea, insa astept pareri, critici dar si laude 😛 (Imi cer scuze pentru greselile aparute.)
Te rog sa citesti pana la capat.

– Un ziar va rog!
– Imediat.
Mi-am continuat drumul si m-am asezat ca de obicei pe banca pe care ma asezam in fiecare dimineata, intr-un loc mai retras pentru a citi ziarul in liniste, dar si pentru a ma debarasa de cei care de dimineata incepeau „fuga” lor, ca niste furnici. Pe prima pagina din ziar o formidabila stire:”Doctorul M, a reusit sa vindece un bolnav, ai carui ochi nu vazusera nimic niciodata”! Toti aveau numai cuvinte de lauda pentru dansul. Ce-i drept le merita. Am lasat ziarul deoparte si am inceput sa-i privesc pe cei care se miscau necontenit, insa cineva se apropia cu un mers usor leganat de mine ajutat fiind de un baston, mi-am zis: „Iata e nevoie si de oameni care sa pazeasca barurile noaptea”. Nu stiu de ce, dar cu cat se apropia imi dadeam seama ca omul acesta are un farmec aparte. S-a apropiat destul ca sa ii pot vedea fata care pe care se putea citi o bucurie senina, avea niste ochelari cu lentilele foarte groase s-a apropiat de mine si mi-a spus:
– Va suparati daca ma asez putin langa dumneavoastra? Am obosit, de la o varsta abia mai poit face cativa pasi, imediat te rapune oboseala.
– Sigur! i-am raspuns, facandu-i loc, dar nu am mai avut timp sa iau si ziarul peste care batranul se puse spre indignarea mea. Mi-am zis:”E chior? Nu vede? Unde e politetea?”
– Va fi o zis frumoasa, dupa cum se spune ziua buna se cunoaste de dimineata imi spuse in timp ce-si dadea ochelarii jos pentru a-i sterge, dar din cauza mainii care ii tremura ii scapa pe jos, doream sa vad cum va reactiona. A inceput sa pipaie apoi ma ruga sa-ii dau, insa nu cred ca ma vedea vorbea cu capul intors inspre mine doar ca ochii lui nu ma priveau, priveau langa mine. L-am intrebat:
– Suferiti de vreo boala cu ochii?
– Ehe… sufar, de mic am fost la o sumedenie de doctori. Am fost la cei mai vestiti, insa nimeni nu a reusit sa ma ajute sa pot vedea, mai bine zis nu pot vedea la o distanta mai mare de un metru.
As fi vrut sa-l consolez, dar ceva imi spunea ca s-a obisnuit cu aceasta boala, imi era mila de el, nu vream sa-i adancesc suferinta, insa l-am intrebat:
– Ce v-ati fi dorit sa vedeti cel mai mult? Auzind intrebarea mea a inchis ochii, iar o lacrima isi incepu lungul ei drum pe obraz, iar cu o voce suava imi spuse:
– As fi vrut nespus de mult sa vad cerul. Sa pot vedea o distanta nelimitata, insa nu am reusit.
– Nu ati reusit niciodata sa-l vedeti? i-am spus.
– Nu, raspunse din pacate nu. Este o durere nespusa cand cineva il poate vedea si explica iar tu stai deoparte si nu poti intelege nimic…
– Dar ati umblat pe la multi doctori? Aveti aceasta boala din tinerete sau a fost un accident? Povestiti-mi va rog mai multe.
– Bine, spuse, voi incerca sa povestesc pe scurt pentru ca ma grabesc. M-am nascut cu aceasta boala, cu durere am aflat mai tarziu ca parintii auzind ca sunt orb doreau sa scape de mine. Nici acum nu inteleg de ce, nu inteleg cu ce eram vinovat, insa ura lor a durat foarte mult, totusi pe patul de moarte amandoi si-au cerut iertare. I-am iertat, i-am iertat fara sa stau pe ganduri, insa nici pana azi nu inteleg cu ce eram vinovat sa merit o asemenea ura, poate ca nu doreau sa sufar, insa sa termini o viata din pricina unei boli nu e chiar atat de moral. Mai tarziu parinti au reusit sa ma duca la un doctor care le-a spus ca nu voi mai avea niciodata sansa sa mai pot vedea ceva, dar speranta a venit din partea unui unchi care a apelat la specialist care mi-a oferit o pereche de ochelari in schimbul carora unchiul meu a platit foarte multi bani. Imi facuse o bucurie nespusa in sfarsit puteam si eu sa disting un om de un copac, puteam sa vad o floare. Aceasta bucurie nu a durat prea mult, ajungand acasa parinti imi priveau ochelarii cu ura gandindu-se cate lucruri nu puteau ei cumpara cu banii pe care unchiul meu ii daduse pe ochelarii mei. Mai tarziu aveam sa aflu ca doreau sa-i vanda… Nici la scoala nu a fost prea bine. Mereu eram nevoit sa stau in prima banca pentru a putea vedea ceea ce profesorii scriau la tabla, aici nu mai adaug batjocorile primite de la colegi. Am fost nevoit sa renunt la scoala, asta daca vroiam sa mai pot vedea macar cu ochelarii, nu trebuia sa imi obosesc ochii. Din pricina bolii am fost nevoit sa renunt la scoala. Nu imi pare rau cred ca viata m-a invata mai multe. Tot din cauza bolii nu am putut sa am si eu o familie. Stii cat de tragic este sa nu-ti spus nimeni niciodata:”Te iubesc”? Stii cat de tragic este sa nu te fi sarutat nimeni niciodata? Stii cat de tragic este sa nu te fi imbratisat nimeni niciodata? Toate acestea din cauza bolii… cu ce eram vinovat? Acum ma bucur pentru ca ii pot iubi pe toti cu aceeasi iubire, crede-ma pe toti ii iubesc la fel, toti sunt egali pentru mine. La moartea parintilor credeam ca fratii mei imi vor lasa mie casa, stiau ca nu pot sa muncesc, stiau ca nu aveam unde sa stau. Ei insa nici macar nu m-au chemat cand au impartit totul. Am ramas pe drumuri, am inceput sa cersesc, am cersit un timp pana cand i-am salvat viata unui copil. Sa-ti spun cum a fost. Dormeam pe marginea unui drum, cand am inceput sa aud gemete, mi-am pus ochelarii nu reuseam sa vad nimic, insa m-am ghidat dupa gemetele care veneau inspre mine. M-am indreptat spre locul de unde veneau aceste gemete. Cand am ajuns acolo am vazut un copil, cred ca avea cam 12 ani, fusese batut(mai tarziu aveam sa aflu ca tatal sau avocat fiind l-a bagat la inchisoare pe unul dintre membrii acelei gasti). Am luat copilul in brate, iar in acel moment mi-au cazut ochelarii care s-au spart, nu stiam ce sa fac, copilul avea un picior rupt eu nu vedeam. Dar m-am lasat ghidat de el si asa am ajuns la spital. Aici doctorii mi l-au luat din mana. Brusc mi-am dat seama ca ramasesm fara „ochii”. Am ramsa intepenit, nu puteam face nimic, treceau pe langa mine oameni care tipau sa ma dau la o parte. Le spuneam ca nu vad, dar cine ma credea? Cei de acolo au chemat garda care m-a dus la cea mai apropiata sectie de politie. Aici surpriza, eram banuit ca fiind cel care il batuse pe baiat. Totul s-a terminat exact cand nu mai aveam nicio speranta. A venit tatal copilului la mine m-a luat de acolo, m-a ingrijit, m-a dus la doctori care nici eu nu au reusit face prea multe pentru mine. Tatal copilului avocat fiind, avnd o funcite importanta m-a intrebat cam care ar fi dorinta mea cea mai mare. I-am raspuns:
– Vreau sa vad cerul! Doream sa reusesc sa inteleg ce inseamna sa vezi infinitul, doream ca si ochii mei sa poata intelege. Ceea ce m-a facut sa zambesc a fost copilaria domnului avocat, care a inchiriat un avion pentru a ma duce „aproape de cer”. Dar oare el nu stia ca apropierea de cer produce aceeasi indeprtare? Nici macar nu-si daduse seama ca de acolo nu puteai vedea cerul. Oare nu stia ca cerul se vede doar de aici? Nu stia ca ceul se vede doar de pe pamant? Am inceput totusi sa ma consolez cu gandul ca voi vedea si eu o data cerul, dar nu cu ochi trupesti. Aici isi termina aceasta istorie a bolii, s-a asternut o tacere adanca intre noi. Nu stiam ce ii mai puteam spune. Deodata mi-a venit in gand:”Ziarul!!!” Da, era ziarul, putea sa vada si el in sfarsit. Trebuia sa ajunga si el la acel doctor. I-am spus:
– Stiu pe cineva care ar putea sa va ajute sa vedeti cerul.
Insa el cu un usor suras imi spuse:
– Crezi ca as accepta? Nu… nu as accepta. Stiu ca pare straniu, dar nu as accepta, chiar ma bucur ca nu am vazut cerul . Cerul pentru mine a ramas un mister. Daca cineva mi-ar reda vederea l-as blestema. E mai bine sa aspir la cer, e mai bine sa ramana un mister decat sa-l fi vazut. Pentru mine cerul este un infinit, pentru cel care l-a vazut nu mai este un infinit. Eu mi-l pot imagina cum vreau, imaginea cerului se zbate necontenit in mintea mea, in schimb cerul celui care l-a vazut nu e un cer, nu e un infinit. Mai bine sa nu traiesc ceva… pentru mine a trai inseamna a consuma, a sfarsi… Dar cat e ceasul?
– E 10.
– Of! Am intarziat. Imi pare rau dar trebuie sa plec.
Am vrut sa il ajut, dar nu mi-a dat voie, printre altele mi-a soptit:Tu stai aici si admira cerul! A fost pentru prima data cand mi-am dorit sa fi fost orb.

PS Daca nu ai curajul sa pui aici criticile, le astept cu aceeasi inima deschisa pe mail: sensnou@yahoo.com

Multumesc! 😀

Anunțuri
  1. Aprilie 28, 2010 la 5:58 pm

    Fiecare are cerul lui.Eu mi-am pus intrebarea:oare bucata mea de cer seamana cu a altora?

    • Aprilie 29, 2010 la 4:58 am

      nu cred… 😦 cu a cui ai vrea sa semene? 😛

  2. Aprilie 28, 2010 la 6:14 pm

    Frumos si emotionant…

    M-a facut sa ma gandesc la City Lights…

    • Aprilie 29, 2010 la 4:58 am

      Multumesc!!!! 😉

      • Aprilie 29, 2010 la 9:30 am

        Daca chiar ti-a placut si tie ce ai scris :P… si iti plac filmele clasice, chiar iti recomand sa te uiti la City Lights.

  3. Aprilie 28, 2010 la 6:25 pm

    poate sa para ciudat, dat citind mi-au dat lacrimile. parca pentru un moment am simtit acea neputinta,tristete din sufletul batranului, acea dorinta de a cunoaste infinitul dar in acelasi moment de al si respinge … 😐

  4. Aprilie 29, 2010 la 7:09 am

    Interesanta „incercarea ta literara”,mi-a placut.De multe ori preferi sa ramai cu imaginea pe care ti-ai facut-o despre un lucru,persoana decat sa vezi realitatea si sa ramai dezamagit; cred ca imaginatia nu are limita,poti cunoaste infinitul.Sper sa mai postezi si alte „incercari literare”.

    • Aprilie 29, 2010 la 8:06 am

      multumesc… Nu stiu daca cei care „ma felicita” o fac din respect sau din prietenie ori poate ca… merit 😀

      • Aprilie 29, 2010 la 8:07 am

        Daca imi dau seama ca chiar au placut… voi mai scrie… nu sufar de lipsa de imaginatie… voi mai scrie… poate si un roman 😛

  5. Aprilie 29, 2010 la 10:33 am

    @DianaEmma cand voi avea timp… promit 😀

  6. Aprilie 29, 2010 la 11:36 am

    păi, ce să zic? îmi place tema abordată, e simpatică. nu m-a impresionat foarte mult, sunt convins că ai putea face mult mai mult decât doar atât! mult succes, aştept şi pe viitor să văd ce şi cum. te invit să-mi citeşti şi mie creaţiile. mai vorbim. salutare!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: