Prima pagină > 1 > E gata…

E gata…

Am reusit sa imi gasesc timp sa rectific cateva greseli. Este o “incercare literara” la care nu am lucrat mult, astept pareri, critici dar si laude 😛 (Imi cer scuze pentru greselile ramase, mi le poti spune.)
Te rog sa citesti pana la capat.

ORBUL
– Un ziar va rog!
– Imediat.
Mi-am continuat drumul, si m-am asezat ca de obicei pe banca pe care ma asezam in fiecare dimineata, intr-un loc mai retras pentru a citi ziarul in liniste, dar si pentru a ma debarasa de cei care de dimineata incepeau “fuga” lor, ca niste furnici prin acest orasel. Pe prima pagina din ziar o formidabila stire:”Doctorul M, a reusit sa vindece un bolnav, ai carui ochi nu vazusera nimic niciodata”! Toti aveau numai cuvinte de lauda pentru dansul. Ce-i drept le merita. Am lasat ziarul deoparte si am inceput sa-i privesc pe cei care se miscau necontenit. Tot privind inspre aceea mi-am dat seama ca cineva se apropia de mine, un batran cu un mers usor leganat, ajutat fiind de un baston, mi-am zis: “Iata e nevoie si de oameni care sa pazeasca barurile noaptea”. Nu stiu de ce, dar cu cat se apropia imi dadeam seama ca omul acesta avea un farmec aparte. S-a apropiat destul ca sa ii pot vedea fata pe care se putea citi o bucurie senina, avea insa niste ochelari cu lentilele foarte groase prin care abia putusem sa ii vad ochii, s-a apropiat de mine si mi-a spus:
– Va suparati daca ma asez putin langa dumneavoastra? Am obosit, de la o varsta abia mai poit face cativa pasi, imediat te rapune oboseala.
– Sigur! i-am raspuns, facandu-i loc, dar nu am mai avut timp sa iau si ziarul peste care batranul se puse spre indignarea mea. Mi-am zis:”E orb? Nu vede? Unde e politetea?”
– Va fi o zis frumoasa, dupa cum se spune ziua buna se cunoaste de dimineata, imi spuse in timp ce-si dadea ochelarii jos pentru a-i sterge, dar din cauza mainii care ii tremura ii scapa pe jos. Doream sa vad cum va reactiona. A inceput sa pipaie apoi ma rugat sa-ii dau, insa nu cred ca ma vedea vorbea cu capul intors inspre mine doar ca ochii lui nu ma priveau, priveau langa mine. L-am intrebat:
– Suferiti de vreo boala cu ochii?
– Ehe… sufar, de mic am fost la o sumedenie de doctori. Am fost la cei mai vestiti, insa nimeni nu a reusit sa ma ajute sa pot vedea, mai bine zis nu pot vedea la o distanta mai mare de un metru.

As fi vrut sa-l consolez, dar ceva imi spunea ca s-a obisnuit cu aceasta boala, imi era mila de el, nu vream sa-i adancesc suferinta, insa l-am intrebat:
– Ce v-ati fi dorit sa vedeti cel mai mult? Auzind intrebarea mea a inchis ochii, o lacrima isi incepu lungul ei drum pe obraz, iar cu o voce suava imi spuse:
– As fi vrut nespus de mult sa vad cerul. Sa pot vedea o distanta nelimitata, insa nu am reusit.
– Nu ati reusit niciodata sa-l vedeti? i-am spus.
– Nu, raspunse din pacate nu. Este o durere nespusa cand cineva il poate vedea si explica iar tu, tu stai deoparte si nu poti intelege nimic…
– Dar ati umblat pe la multi doctori? Aveti aceasta boala din tinerete sau a fost un accident? Povestiti-mi va rog mai multe, i-am spus.
– Bine, spuse, voi incerca sa povestesc pe scurt pentru ca ma grabesc. M-am nascut cu aceasta boala. Cu durere am aflat mai tarziu ca parintii auzind ca sunt orb doreau sa scape de mine. Nici acum nu inteleg de ce, nu inteleg cu ce eram vinovat, insa ura lor a durat foarte mult, totusi pe patul de moarte amandoi si-au cerut iertare. I-am iertat, i-am iertat fara sa stau pe ganduri, insa nici pana azi nu inteleg cu ce eram vinovat sa merit o asemenea ura, poate ca nu doreau sa sufar, insa sa termini o viata din pricina unei boli nu e chiar atat de bine. Mai tarziu parinti au reusit sa ma duca la un doctor care le-a spus ca nu voi mai avea niciodata sansa sa mai pot vedea ceva, dar speranta a venit din partea unui unchi care a apelat la un specialist, care mi-a oferit o pereche de ochelari in schimbul carora unchiul meu a platit foarte multi bani. Imi facuse o bucurie nespusa, in sfarsit puteam si eu sa disting un om de un copac, puteam sa vad o floare. Aceasta bucurie insa, nu a durat prea mult, ajungand acasa parinti imi priveau ochelarii cu ura gandindu-se cate lucruri nu puteau ei cumpara cu banii pe care unchiul meu ii daduse pe ochelarii mei. Mai tarziu aveam sa aflu ca doreau sa-i vanda… Nici la scoala nu a fost prea bine. Mereu am fost nevoit sa stau in prima banca pentru a putea vedea ceea ce profesorii scriau la tabla, aici nu mai adaug batjocorile primite de la colegi. Am fost nevoit sa renunt la scoala, asta daca vroiam sa mai pot vedea macar cu ochelarii, nu trebuia sa imi obosesc ochii. Din pricina bolii am fost nevoit sa renunt la scoala. Nu imi pare rau, cred ca viata m-a invata mai multe. Tot din cauza bolii nu am putut sa am si eu o familie. Stii cat de tragic este sa nu-ti spus nimeni niciodata:”Te iubesc”? Stii cat de tragic este sa nu te fi sarutat nimeni niciodata? Stii cat de tragic este sa nu te fi imbratisat nimeni niciodata? Toate acestea din cauza bolii… cu ce eram vinovat? Acum nu o mai privesc cu atata ura, ma bucur pentru ca ii pot iubi pe toti cu aceeasi iubire, crede-ma pe toti ii iubesc la fel, toti sunt egali pentru mine. La moartea parintilor credeam ca fratii mei imi vor lasa mie casa, stiau ca nu pot sa muncesc, stiau ca nu aveam unde sa stau, ei insa nici macar nu m-au chemat cand au impartit totul. Am ramas pe drumuri, am inceput sa cersesc, am cersit un timp pana cand i-am salvat viata unui copil, sa-ti spun cum a fost, dormeam pe marginea unui drum, cand am inceput sa aud gemete, mi-am pus ochelarii nu reuseam sa vad nimic, insa m-am ghidat dupa gemetele care veneau inspre mine dar, m-am indreptat spre locul de unde veneau aceste gemete. Cand am ajuns acolo am vazut un copil, cred ca avea cam 12 ani, fusese batut(mai tarziu aveam sa aflu ca tatal sau avocat fiind l-a bagat la inchisoare pe unul dintre membrii acelei gasti). Am luat copilul in brate, iar in acel moment mi-au cazut ochelarii care s-au spart, nu stiam ce sa fac, copilul avea un picior rupt iar eu nu vedeam, m-am lasat ghidat de el si asa am ajuns la spital. Aici doctorii mi l-au luat din mana. Brusc mi-am dat seama ca ramasesm fara “ochii”. Am ramas intepenit, nu puteam face nimic, treceau pe langa mine oameni care tipau sa ma dau la o parte. Le spuneam ca nu vad, dar nu ma credea nimeni. Cei de acolo au chemat garda, care m-a dus la cea mai apropiata sectie de politie. Aici surpriza, eram banuit ca fiind cel care il batuse pe baiat. Totul s-a terminat exact cand nu mai aveam nicio speranta. A venit tatal copilului la mine m-a luat de acolo, m-a ingrijit, m-a dus la doctori dar nici ei nu au reusit sa faca prea multe pentru mine. Tatal copilului avocat fiind, avand o funcite importanta m-a intrebat cam care ar fi dorinta mea cea mai mare, i-am raspuns:
– Vreau sa vad cerul! Doream sa reusesc sa inteleg ce inseamna sa vezi infinitul, doream ca si ochii mei sa poata intelege. Ceea ce m-a facut sa zambesc a fost copilaria domnului avocat, care a inchiriat un avion pentru a ma duce “aproape de cer”. Oare el nu stia ca apropierea de cer produce aceeasi indepartare? Nici macar nu-si daduse seama ca de acolo nu puteai vedea cerul. Oare nu stia ca cerul se vede doar de aici? Nu stia ca cerul se vede doar de pe pamant? nu vazusem nimic acolo, stiam ca nu voi vedea, insa am acceptat din respect pentru interesul pe care l-a dovedit avocatul fata de mine. Am inceput totusi sa ma consolez cu gandul ca voi vedea si eu o data cerul, dar nu cu ochi trupesti.
Aici isi termina aceasta istorie a bolii, s-a asternut o tacere adanca intre noi. Nu stiam ce ii mai puteam spune. Deodata mi-a venit in gand:”Ziarul!!!” Da, era ziarul, putea sa vada si el in sfarsit. Trebuia sa ajunga si el la acel doctor. I-am spus:
– Stiu pe cineva care ar putea sa va ajute sa vedeti cerul!

Insa el cu un usor suras imi spuse:
– Crezi ca as accepta? Nu… nu as accepta. Stiu ca pare straniu, dar nu as accepta, chiar ma bucur ca nu am vazut cerul. Cerul pentru mine a ramas un mister. Daca cineva mi-ar reda vederea l-as blestema. E mai bine sa aspir la cer, e mai bine sa ramana un mister decat sa-l fi vazut. Pentru mine cerul este un infinit, pentru cel care l-a vazut nu mai este un infinit. Eu mi-l pot imagina cum vreau, imaginea cerului se zbate necontenit in mintea mea, in schimb cerul celui care l-a vazut nu e un cer, nu e un infinit. Mai bine sa nu traiesc ceva… pentru mine a trai inseamna a consuma, a sfarsi… Dar cat e ceasul?
– E 10.
– Of! Am intarziat. Imi pare rau dar trebuie sa plec.
Am vrut sa il ajut, dar nu mi-a dat voie, printre altele mi-a soptit:
-Tu stai aici si admira cerul!
A fost pentru prima data cand mi-am dorit sa fi fost orb.

PS: Daca nu ai curajul sa pui aici criticile, le astept cu aceeasi inima deschisa pe mail: sensnou@yahoo.com

Anunțuri
Categorii:1
  1. blue
    Mai 9, 2010 la 9:35 am

    sincer….e super..chiar imi place..
    bravo:)

  2. Mai 15, 2010 la 4:21 pm

    Foarte frumos si pentru prima data cred ca si eu mi-am dorit sa fiu orb.

  3. Iunie 9, 2010 la 8:32 am

    Parabola ta e foarte frumoasă.
    Iar stilului, nu aş avea prea multe îndreptări să-i fac. Poate câteva stângăcii care ţi-au scăpat, dar care dau textului o anume prospeţime inocentă.
    Dă-i înainte! Mă bucur că un tânăr are curaj să păşească în această misterioasă lume a cuvintelor care construiesc lumi. Eşti pe drumul bun. Felicitări!

  4. Iunie 10, 2010 la 2:31 pm

    Deosebit si plin de emotie 🙂

  5. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 6:49 pm

    e intradevar superba aceasta scriere, opera scurta, proza, cum vrei sa-i spui.
    ai avut greseli, dar e normal. daca esti la inceput, sa stii ca ti-a iesit foarte bine.
    nu are rost sa iti spun pe unde ai gresit. nu sunt multe si nu distrug frumusetea povestii.
    chiar mi-a placut…
    😀

    • Iunie 27, 2010 la 6:49 pm

      si greselile au rolul lor… sau nu te-ai prins? 😛

  6. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 6:53 pm

    pai… eu despre ce tot palavrageam aici crezi?
    normal… din greseli invatam 😛

  7. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 6:57 pm

    😛
    chiar vrei sa fie numai cum vrei tu? 😛
    si ma rog, ce rol au? lumineaza-ma 🙂

    • Iunie 27, 2010 la 6:58 pm

      cam multa curiozitate… stii ca… cei curiosi nu stau mult pe pamant nu? 🙂

  8. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 7:00 pm

    da stiu… curiosii mor repede, dar mor impliniti 😛

  9. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 7:03 pm

    ba da… dupa ce afla ce a vrut.
    faptul ca vrea din ce in ce mai mult nu se pune 😀

  10. Iunie 27, 2010 la 7:04 pm

    cum vrei…

  11. AuDrY
    Iunie 27, 2010 la 7:06 pm

    bn 😀
    ms :*

  1. Octombrie 10, 2010 la 5:37 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: