Prima pagină > ganduri > Cheile porţilor mele pot fi

Cheile porţilor mele pot fi

Cheile porţilor mele pot fi – Delia Oprea

Cheile porţilor mele pot fi
în mâinile tale
Una îţi deschide sufletul meu
Cel ascuns, cel pe care uneori
Nici eu nu îl ştiu
Tu îl poţi mângâia cu lumina viselor tale
Alta mai grea
Îţi va deschide încet anevoios mintea mea
Vei putea călători
În călătoriile mele
Sau opri mirat, înfometat dar bucuros
În opririle mele pe care uneori le numesc gări
Apoi e una, una ce nu are consistenţă de cheie
Ci de vânt
Despre ea nu îţi vorbesc
Mă voi uita în ochii tăi şi-o vei vedea
E singura pe care trebuie să ţi-o dau eu
când mă iubeşti

Imaginea este luata de Aici

Anunțuri
Categorii:ganduri
  1. Mai 28, 2010 la 5:43 pm

    Nu ştiu cine este Delia Oprea. Şi nici poezia nu e cine ştie ce. Ar avea pretenţia de a fi. Dar nu e.
    Evident, este doar părerea mea.
    Nişte cuvinte au fost aşezate cam forţat şi cam trase de păr. Nu oricine poate scrie poezie.
    Scuze fiicei lui Euterpe!
    De nu îţi place ceea ce am scris, poţi şterge!

    • Mai 29, 2010 la 5:11 pm

      Problema este alta… sincer m-ai jignit din mai multe motive…
      Cel care posteaza, ceea ce posteaza considera el ca fiind bun, iar parerile care vin in contra il ranesc profund…
      Apoi „De nu îţi place ceea ce am scris, poţi şterge!” asta doare la fel de mult… in fine…

      • Mai 29, 2010 la 6:07 pm

        Eu credeam că prieteni nu sunt doar acei ce „îţi cântă în strună”, ci şi cei care nu îţi împărtăşesc opiniile.
        Se pare că m-am înşelat.
        Îmi cer scuze. Trebuia, se pare, să mă abţin în a-ţi scrie ceva, dacă nu era ceea ce ai fi vrut să auzi.
        Mă voi limita, de acum, la anumite lucruri.

  2. Mai 28, 2010 la 5:49 pm

    Am intrat pe Google şi m-am informat. Asta nu schimbă cu nimic ceea ce am scris.
    Dar repet, este ceea ce am simţit când am citit poezia. Adică nu mare lucru!

  3. Mai 28, 2010 la 5:56 pm

    Chip de cireaşă muşcată de un elf/ zburând tot timpul într-un alt/ miraj visat.

    …Sanda pe care mi-o-ncălţa un zeu/ în salt pe inorogul cel înalt/ şi înşăuat.

    Şi voi veni să mă prostern/ mai mult rănit şi mult/ învins,

    Când ai să baţi pe un cadran etern/ un nor mai alb şi mult mai mult/ care a nins.

    Asta numesc eu poezie. E vorba, ce-i drept, de Nichita Stănescu!

  4. Mai 28, 2010 la 6:39 pm

    Frumos spus!
    Cheile noastre ruginesc de proasta folosinta…

  5. Mai 29, 2010 la 7:06 am

    Recunosc ca n-am auzit de Delia Oprea dar imi place poezia.

  6. Mai 29, 2010 la 8:03 am

    Nici eu nu am auzit de ea, dar mi-a placut foarte mult.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: