Prima pagină > bloguri, bloguri bune, dezamagire, Filozofie, ganduri, moarte, nou, pareri, sfarsit, viata > Disperarea cea mai profunda…

Disperarea cea mai profunda…

Stai calm(a) 😛 nu e vorba de mine.
Cu ceva timp in urma am auzit disperarea unei mame care m-a frapat:”Nu am fost fericita pe pamant, si nici nu cred ca voi fi fericita intr-o lume viitoare”
Care e disperarea cea mai profunda pe care ai auzit-o?

Nietzsche:”Sa faci din disperarea cea mai profunda, speranta cea mai invincibila”

Anunțuri
  1. Iunie 2, 2010 la 7:32 am

    Parerea mea e ca disperarea e relativa,ca multe alte lucruri. Disperarea cea mai profunda ca sa-i zic asa, pe care am auzit-o a fost cea a unor parinti care nu aveau bani pentru a-si salva copilul de la moarte si din pacate sunt multe cazuri de acest fel.

  2. Iunie 2, 2010 la 10:04 am

    Chiar ieri am citit ceva in acest sens pe unul din blogurile din lista ta. Cazul m-a cutremurat, nu am inteles circumstantele, dar sunt greu de descris in cuvinte sentimenle incercate la citirea acelui articol. Ce-o fi in inima apropiatilor, doar Dumnezeu stie.

  3. miscellaneous11
    Iunie 2, 2010 la 10:10 am

    Da, stiu citatul, e foarte „profund” si el. Cred ca apare in „Amurgul Idolilor”, daca nu ma insel. Disperarea unui om nu poate fi calificata care e „cea mai” profunda. Pentru fiecare e alta, si are aceeasi importanta. Disperarea unui om de a fi iubit, disperarea unui om de a se salva de la moarte, disperarea unui om de a face ceva pentru omenire, uite, disperarea unui om de a fi fericit, de care ziceai tu etc. Nietzsche avea totala dreptate cand afirma cele de mai sus. Din disperarea care il macina pe om, el isi creeaza singur, fara sa isi dea seama initial, speranta care il va ajuta sau nu sa razbeasca. ( aici depinde de fiecare )

  4. Iunie 2, 2010 la 1:39 pm

    Sincera sa fiu, nu am avut momente de disperare maxima; si daca am trecut totusi prin asa ceva, am stiut sa depasesc totul 🙂 ma consider deci foarte norocoasa… am vazut totusi negru in fatza ochilor cand a murit bunica mea…nu stiu de ce, dar trec foarte greu peste decesele rudelor sau ale prietenilor…
    In schimb, blamez fetele disperate dupa prietenii lor. Inteleg sa iubesti la nebunie un baiat (chiar cunosc sentimentul si sunt sigura ca nu sunt singura! ), dar de aici pana la a fi in stare sa iti iei viatza doar ca el sa nu te paraseasca sau sa umble cu alta…e cale lunga si destinatia e urata 🙂

    • Iunie 2, 2010 la 1:43 pm

      Destinatia e urata? Daca gasesti ceva „mai bun” dincolo? 😛

      • Iunie 2, 2010 la 1:48 pm

        Eu nu cred… nu sunt eu prea credincioasa, dar stiu ca sinuciderea este de neacceptat 🙂 automat nu poate fi ceva mai bun dupa 😆

  5. Iunie 2, 2010 la 5:17 pm

    Este… altfel nu ar mai avea niciun rost nimic aici… 😉

  6. Iunie 2, 2010 la 9:12 pm

    Am înţeles că disperarea… şi am şi trăit ca să testez lucrul ăsta, poate fi şi o fantastică sursă de inspiraţie.

    Revin printre vii blogosferei.
    🙂

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: