Disperarea cea mai profunda…

Stai calm(a) 😛 nu e vorba de mine.
Cu ceva timp in urma am auzit disperarea unei mame care m-a frapat:”Nu am fost fericita pe pamant, si nici nu cred ca voi fi fericita intr-o lume viitoare”
Care e disperarea cea mai profunda pe care ai auzit-o?

Nietzsche:”Sa faci din disperarea cea mai profunda, speranta cea mai invincibila”

Publicitate

O dorinta aproape implinita…

Vorbeam cu ceva timp in urma despre ceea ce imi doresc… am zis atunci sa fiu iubit. Cu toate ca cineva mi-a atras atentia ca e o dorinta universala intrucat toti dorim sa fim iubiti, nu i-am da atentie. Azi in urma unui „mic” eveniment, mi-am dat seama ca dorinta mea este alta… Doresc nespus sa… plec, doresc sa plec intr-o alta lume, unde este cineva care ma intelege, intelege ce simt, intelege de ce simt, intelege cum simt… si nu se supara niciodata indiferent de ce as face…
Ai inteles bine, doresc… o moarte fulgeratoare si cat mai grabnica. Iubesc viata!!! Insa ceva ma atrage intr-acolo.

PS 1:”Sa nu ma privesti cu alti ochi, sunt acelasi…. si nu fac nimic spre a-mi grabi plecarea…am doar niste mici vicii”
PS 2: „Despre eveniment nu dau nicio informatie chiar daca cere cineva…mai avea putin si… se termina totul, o secunda!!! de ce mai sunt aici? :(( ”
>:D<

O zi trista…

Of Doamne… din pacate am suparat din nou, cersesc din nou iertare… dar ceva tot ma…
Intrebare:
Ce dorim intr-o prietenie? Un drum rectiliniu fara nimic deosebit, sau o prietenie care ne ofera atat inaltimi cat si caderi? Uneori o pritenie te ridica pana la cer, pentru ca apoi sa te arunce pe pamant. De ce? Pentru ca nu pretuim, o prietenie cu inaltimi si caderi ne face sa pretuim mai mult… mai mult… mult mai mult.

Nu sunt un sadic… insa este absurd pentru ca durerile ne trezesc la viata, cand totul ar putea fi atat de frumos fara ele. Dar… suntem oameni…

O zi trista… puteam sa o fac altfel… 😦

PS:”Cum as putea sa fac pe cineva sa ma ierte? Oare merit? :(”

Sa fie adevarat?

El: Ai fost undeva la baut azi?
Eu: NU
El: Traiesti degeaba, daca nu bei, daca nu fumezi…

Sa fie oare adevarat? Platon spunea ceva in genu:”Daca nu exista o lume viitoare, cei care au de castigat sunt hotii, desfranatii si restul…”
Personal lupt foarte mult cu dominarea trupului… oare sa pierd ceva?

De ce nu zambesc prea des…

Cu toate ca multi „prieteni virtuali” ma indeamna sa zambesc, eu nu prea le ascult sfatul. De ce? Sincer sa fiu pentru ca tin foarte mult la zambet. Nu cred ca il putem folosi oricand si in orice clipa. Daca l-am folosi mereu, ce ar mai insemna un zambet? Sa ne gandim putin… sa mergem pe strada si sa vedem doar zambete, ar fi trist, zambetul ar fi foarte plictisitor.

Ps:”Zambetul meu este inauntru, sufletul lupta sa zambeasca neincetat 😉 ”

Iubesc Pamantul

Iubesc Pamantul care ne poartă în spate
El nu ia în seama insultele-i aduse
Nu e ranit de lacrimile noastre
Cunoaste valoarea zbuciumului si-ti spune:
-Pentru ce te zbati? Cauti linistea?
-Omule, linistea o vei afla doar cand vei fi in mine.
Pentru aceasta te port nepasator… eu stiu raspunsul

PS:”imi cer iertare pentru ca nu pot intra pe blog, intru in examene.” :((

Imposibili fara dovezi palpabile…

Oamenii au intuit ca Pamantul este rotund inainte de a-i vedea miscarea, au intuit ca Pamantul se invarte in jurul Soarelui inainte de a cunoaste galaxia. Asa cred ca este si cu existenta lui Dumnezeu.
(B. M.)

Totusi de ce dorim dovezi palpabile?

Lucian Blaga – Nu-mi presimti?

Nu-mi presimti tu nebunia cand auzi
cum murmura viata-n mine
ca un izvor
navalnic intr-o pestera rasunatoare?

Nu-mi presimti vapaia cand in brate
imi tremuri ca un picur
de roua-imbratisat
de raze de lumina?

Nu-mi presimti iubirea cand privesc
cu patima-n prapastia din tine
si-ti zic:
O, niciodata n-am vazut pe Dumnezeu
mai mare!?

Cum am ajuns sa il iubesc pe Dumnezeu…

Cineva a decis sa ma nasc intr-o familie, in care parintii m-au iubit foarte mult. Totusi, cu durere in suflet spun:”Parinti mei, m-au iubit prea mult”. Nu vreau sa fiu inteles gresit, imi iubesc nespus parinti care se sacrifica enorm pentru mine… si totusi parca m-au iubit prea mult. Aici insa nu vreau sa vorbesc despre iubirea parintilor ci despre iubirea fata de Dumnezeu.
Din cauza vietii, din cauza complacerii mele in ceeea ce-mi oferea viata, am pierdut iubirea pentru Dumnezeu. Am pierdut-o, insa acum dupa ce am regasit-o spun sincer:”Nu imi pare rau de pierderea ei”. Bucuria regasirii, o regasire exact in momentul in care te asteptai mai putin, nu poate fi descrisa in cuvinte. Revin… Iubirea pentru Dumnezeu a ramas pierduta, pana intr-o zi cand… am inceput sa iubesc. Cand am inceput sa iubesc nu un Dumnezeu ci o alta „viata”, o fiinta. Aveam nevoie de ea. Cautam ca un nebun iubirea pentru Dumnezeu. Citeam necontenit,intrebam mereu in dreapta si in stanga ce inseamna ca iubesti? Cum simti iubirea?… totul pana in acea zicand am inceput sa iubesc. O iubeam, o iubesc… Iubirea mea insa, cerea absenta granitelor, asa ca am ales alt drum. Decizia mea poate ca durut-o, poate ca o doare… Ea citeste aceste randuri si e singura care ma poate intelege. >:D<
Am ales deci iubirea pentru Dumnezeu. Pe El am inceput sa il iubesc. Iubirea mea nelimitata poate ca ar fi durut-o asa ca am ales alt drum…

*** **** ****

Ea: Sa inteleg ca iubrea pentru mine va inceta, nu?
Eu: Nu, nu va inceta niciodata. Ea este ca o treapta spre iubirea pentru Dumnezeu, dar este o treapta pe o scara rulanta care va urca necontenit spre cer. Iubirea pentru tine va creste o data cu iubirea pentru Dumnezeu… >:D<

PS: Sa fie fictiune?
Un posibil subiect pentru un viitor roman 😛 . Cum ar iesi?

Nedumerire…

Ce fel de mila este aceea care nu ia in brate pentru a legana?

Imaginea este luata de Aici