Neputinciosul…

-Dan, acestia sunt ultimii bani pentru paine, nu mai avem nimic. Maine toti vom muri de foame. De cand cu accidentul tau… de cand ai ramas fara maini, avem numai probleme cu banii. Ce facem? Amandoi trebuie sa renuntam la mancarea pe seara aceasta, ca ei sa aiba. Esti tatal lor, gandeste-te la o solutie, nu-tie mila de ei?

Venise in fata mea cu aceste cuvinte. Iata-ma singur acum, neputincios, am ramas fara maini de 2 ani de zile, de atunci nu am mai putut face nimic. M-am rugat fara oprire, Dumnezeu insa nu ne ofera banii din senin, trebuie sa facem si noi ceva pentru a-i dobandi. Dar eu ce as putea face? Fara maini… M-am ridicat cu ajutorul fiului cel mic, care ma privea cu o fata atat de inocenta, pe chipul lui era un zambet. Oare stia ce va urma? Am iesit din casa si am inceput sa ma indrept spre biserica, sa spun sincer, aici in tacere luam cele mai bune decizii, aici niciodata nu m-am simtit singur, ciudat e ca aici niciodata nu era un om, insa eram mereu plin, simteam o prezenta nebuna, prezenta pe care nu am simtit-o niciodata in cercul prietenilor mei. Ce-i drept e ca cu toate ca avem zeci sau sute de prieteni, nimeni nu este mai „prieten” decat cel care este in tine. Am ajuns aici la biserica unde am stat aproape o ora, nu stiam ce sa fac. Ce decizie sa iau? Nu ma simteam bun de nimic, eram fara maini.

Dupa un timp o idee s-a trezit… acum stiu ce voi face, nu stiu daca este sau nu o jignire adusa lui Dumnezeu… Ma voi vinde, voi merge acum la spital, si voi vinde din mine bucata cu bucata, si asa nu sunt bun de nimic. Sper sa fiu inteles. Nu vreau nicidecum sa mor, nu e o sinucidere, iubesc la nebunie viata, dar iubesc si mai mult daruirea… Ce-i drept copii poate vor suferi de lipsa de iubire, dar la fel de importanta pentru ei este si hrana, oare altii nu vad asta? Sa stii… nu imi este teama de judecata lui Dumnezeu, El m-a inzestrat cu tot ceea ce posed, cu tot ceea ce este doar al meu, insa eu acestea le daruiesc, le daruiesc atat celor care sunt aproape de moarte, cat si copiilor mei, care maine vor avea pe masa bucate alese, fara ca sa banuiasca ceva… voi fi uitat de lume, nimeni nu va stii nimic. Te asigur 😉

Publicitate

Avem putere asupra vietii noastre?

Venim pe pamant, chiar daca nu voim… in schimb cred ca ne putem alege singuri plecarea… oricare ar fi ea.

Sursa foto.

Ps:”Nu sunt raspunzator pentru gandurile si faptele nimanui.. ;)”

Sa ne luam dupa insecte? :P

El: Eu, chiar ma intreb de ce uneori, nu urmam calitatile insectelor, sau modul lor de a se desfasura…
Eu:Adica?!
El: Adica… daca intr-o zi toti s-ar lua dupa albine… cum ar fi? Albinele care sunt atat de harnice…
Eu:Albine?! Sa ma pazeasca Cel de sus… astea omoara trantorii, nu mi-ar conveni deloc 😛

Sursa foto

Moartea ca bucurie…

Ea: Ai plange daca as muri?
El : Doar un pic…
Ea: ?! Adica? Sa inteleg ca nu tii la mine….
El : As plange. Normal ca as plange.. dar de ce sa plang daca tu mergi dincolo? Acolo nu ai ce face…. asa ca vei fi mereu langa mine. De ce nu as fi fericit? Aici este distanta….
Ea: ❤

Sursa foto

Disperarea cea mai profunda…

Stai calm(a) 😛 nu e vorba de mine.
Cu ceva timp in urma am auzit disperarea unei mame care m-a frapat:”Nu am fost fericita pe pamant, si nici nu cred ca voi fi fericita intr-o lume viitoare”
Care e disperarea cea mai profunda pe care ai auzit-o?

Nietzsche:”Sa faci din disperarea cea mai profunda, speranta cea mai invincibila”

De ce nu zambesc prea des…

Cu toate ca multi „prieteni virtuali” ma indeamna sa zambesc, eu nu prea le ascult sfatul. De ce? Sincer sa fiu pentru ca tin foarte mult la zambet. Nu cred ca il putem folosi oricand si in orice clipa. Daca l-am folosi mereu, ce ar mai insemna un zambet? Sa ne gandim putin… sa mergem pe strada si sa vedem doar zambete, ar fi trist, zambetul ar fi foarte plictisitor.

Ps:”Zambetul meu este inauntru, sufletul lupta sa zambeasca neincetat 😉 ”

Cum am ajuns sa il iubesc pe Dumnezeu…

Cineva a decis sa ma nasc intr-o familie, in care parintii m-au iubit foarte mult. Totusi, cu durere in suflet spun:”Parinti mei, m-au iubit prea mult”. Nu vreau sa fiu inteles gresit, imi iubesc nespus parinti care se sacrifica enorm pentru mine… si totusi parca m-au iubit prea mult. Aici insa nu vreau sa vorbesc despre iubirea parintilor ci despre iubirea fata de Dumnezeu.
Din cauza vietii, din cauza complacerii mele in ceeea ce-mi oferea viata, am pierdut iubirea pentru Dumnezeu. Am pierdut-o, insa acum dupa ce am regasit-o spun sincer:”Nu imi pare rau de pierderea ei”. Bucuria regasirii, o regasire exact in momentul in care te asteptai mai putin, nu poate fi descrisa in cuvinte. Revin… Iubirea pentru Dumnezeu a ramas pierduta, pana intr-o zi cand… am inceput sa iubesc. Cand am inceput sa iubesc nu un Dumnezeu ci o alta „viata”, o fiinta. Aveam nevoie de ea. Cautam ca un nebun iubirea pentru Dumnezeu. Citeam necontenit,intrebam mereu in dreapta si in stanga ce inseamna ca iubesti? Cum simti iubirea?… totul pana in acea zicand am inceput sa iubesc. O iubeam, o iubesc… Iubirea mea insa, cerea absenta granitelor, asa ca am ales alt drum. Decizia mea poate ca durut-o, poate ca o doare… Ea citeste aceste randuri si e singura care ma poate intelege. >:D<
Am ales deci iubirea pentru Dumnezeu. Pe El am inceput sa il iubesc. Iubirea mea nelimitata poate ca ar fi durut-o asa ca am ales alt drum…

*** **** ****

Ea: Sa inteleg ca iubrea pentru mine va inceta, nu?
Eu: Nu, nu va inceta niciodata. Ea este ca o treapta spre iubirea pentru Dumnezeu, dar este o treapta pe o scara rulanta care va urca necontenit spre cer. Iubirea pentru tine va creste o data cu iubirea pentru Dumnezeu… >:D<

PS: Sa fie fictiune?
Un posibil subiect pentru un viitor roman 😛 . Cum ar iesi?

Orbul…

Inainte de a citi. Sa prezint putin. Este o „incercare literara” pe care am pus-o pe blog… nu am lucrat mult la ea, insa astept pareri, critici dar si laude 😛 (Imi cer scuze pentru greselile aparute.)
Te rog sa citesti pana la capat.

– Un ziar va rog!
– Imediat.
Mi-am continuat drumul si m-am asezat ca de obicei pe banca pe care ma asezam in fiecare dimineata, intr-un loc mai retras pentru a citi ziarul in liniste, dar si pentru a ma debarasa de cei care de dimineata incepeau „fuga” lor, ca niste furnici. Pe prima pagina din ziar o formidabila stire:”Doctorul M, a reusit sa vindece un bolnav, ai carui ochi nu vazusera nimic niciodata”! Toti aveau numai cuvinte de lauda pentru dansul. Ce-i drept le merita. Am lasat ziarul deoparte si am inceput sa-i privesc pe cei care se miscau necontenit, insa cineva se apropia cu un mers usor leganat de mine ajutat fiind de un baston, mi-am zis: „Iata e nevoie si de oameni care sa pazeasca barurile noaptea”. Nu stiu de ce, dar cu cat se apropia imi dadeam seama ca omul acesta are un farmec aparte. S-a apropiat destul ca sa ii pot vedea fata care pe care se putea citi o bucurie senina, avea niste ochelari cu lentilele foarte groase s-a apropiat de mine si mi-a spus:
– Va suparati daca ma asez putin langa dumneavoastra? Am obosit, de la o varsta abia mai poit face cativa pasi, imediat te rapune oboseala.
– Sigur! i-am raspuns, facandu-i loc, dar nu am mai avut timp sa iau si ziarul peste care batranul se puse spre indignarea mea. Mi-am zis:”E chior? Nu vede? Unde e politetea?”
– Va fi o zis frumoasa, dupa cum se spune ziua buna se cunoaste de dimineata imi spuse in timp ce-si dadea ochelarii jos pentru a-i sterge, dar din cauza mainii care ii tremura ii scapa pe jos, doream sa vad cum va reactiona. A inceput sa pipaie apoi ma ruga sa-ii dau, insa nu cred ca ma vedea vorbea cu capul intors inspre mine doar ca ochii lui nu ma priveau, priveau langa mine. L-am intrebat:
– Suferiti de vreo boala cu ochii?
– Ehe… sufar, de mic am fost la o sumedenie de doctori. Am fost la cei mai vestiti, insa nimeni nu a reusit sa ma ajute sa pot vedea, mai bine zis nu pot vedea la o distanta mai mare de un metru.
As fi vrut sa-l consolez, dar ceva imi spunea ca s-a obisnuit cu aceasta boala, imi era mila de el, nu vream sa-i adancesc suferinta, insa l-am intrebat:
– Ce v-ati fi dorit sa vedeti cel mai mult? Auzind intrebarea mea a inchis ochii, iar o lacrima isi incepu lungul ei drum pe obraz, iar cu o voce suava imi spuse:
– As fi vrut nespus de mult sa vad cerul. Sa pot vedea o distanta nelimitata, insa nu am reusit.
– Nu ati reusit niciodata sa-l vedeti? i-am spus.
– Nu, raspunse din pacate nu. Este o durere nespusa cand cineva il poate vedea si explica iar tu stai deoparte si nu poti intelege nimic…
– Dar ati umblat pe la multi doctori? Aveti aceasta boala din tinerete sau a fost un accident? Povestiti-mi va rog mai multe.
– Bine, spuse, voi incerca sa povestesc pe scurt pentru ca ma grabesc. M-am nascut cu aceasta boala, cu durere am aflat mai tarziu ca parintii auzind ca sunt orb doreau sa scape de mine. Nici acum nu inteleg de ce, nu inteleg cu ce eram vinovat, insa ura lor a durat foarte mult, totusi pe patul de moarte amandoi si-au cerut iertare. I-am iertat, i-am iertat fara sa stau pe ganduri, insa nici pana azi nu inteleg cu ce eram vinovat sa merit o asemenea ura, poate ca nu doreau sa sufar, insa sa termini o viata din pricina unei boli nu e chiar atat de moral. Mai tarziu parinti au reusit sa ma duca la un doctor care le-a spus ca nu voi mai avea niciodata sansa sa mai pot vedea ceva, dar speranta a venit din partea unui unchi care a apelat la specialist care mi-a oferit o pereche de ochelari in schimbul carora unchiul meu a platit foarte multi bani. Imi facuse o bucurie nespusa in sfarsit puteam si eu sa disting un om de un copac, puteam sa vad o floare. Aceasta bucurie nu a durat prea mult, ajungand acasa parinti imi priveau ochelarii cu ura gandindu-se cate lucruri nu puteau ei cumpara cu banii pe care unchiul meu ii daduse pe ochelarii mei. Mai tarziu aveam sa aflu ca doreau sa-i vanda… Nici la scoala nu a fost prea bine. Mereu eram nevoit sa stau in prima banca pentru a putea vedea ceea ce profesorii scriau la tabla, aici nu mai adaug batjocorile primite de la colegi. Am fost nevoit sa renunt la scoala, asta daca vroiam sa mai pot vedea macar cu ochelarii, nu trebuia sa imi obosesc ochii. Din pricina bolii am fost nevoit sa renunt la scoala. Nu imi pare rau cred ca viata m-a invata mai multe. Tot din cauza bolii nu am putut sa am si eu o familie. Stii cat de tragic este sa nu-ti spus nimeni niciodata:”Te iubesc”? Stii cat de tragic este sa nu te fi sarutat nimeni niciodata? Stii cat de tragic este sa nu te fi imbratisat nimeni niciodata? Toate acestea din cauza bolii… cu ce eram vinovat? Acum ma bucur pentru ca ii pot iubi pe toti cu aceeasi iubire, crede-ma pe toti ii iubesc la fel, toti sunt egali pentru mine. La moartea parintilor credeam ca fratii mei imi vor lasa mie casa, stiau ca nu pot sa muncesc, stiau ca nu aveam unde sa stau. Ei insa nici macar nu m-au chemat cand au impartit totul. Am ramas pe drumuri, am inceput sa cersesc, am cersit un timp pana cand i-am salvat viata unui copil. Sa-ti spun cum a fost. Dormeam pe marginea unui drum, cand am inceput sa aud gemete, mi-am pus ochelarii nu reuseam sa vad nimic, insa m-am ghidat dupa gemetele care veneau inspre mine. M-am indreptat spre locul de unde veneau aceste gemete. Cand am ajuns acolo am vazut un copil, cred ca avea cam 12 ani, fusese batut(mai tarziu aveam sa aflu ca tatal sau avocat fiind l-a bagat la inchisoare pe unul dintre membrii acelei gasti). Am luat copilul in brate, iar in acel moment mi-au cazut ochelarii care s-au spart, nu stiam ce sa fac, copilul avea un picior rupt eu nu vedeam. Dar m-am lasat ghidat de el si asa am ajuns la spital. Aici doctorii mi l-au luat din mana. Brusc mi-am dat seama ca ramasesm fara „ochii”. Am ramsa intepenit, nu puteam face nimic, treceau pe langa mine oameni care tipau sa ma dau la o parte. Le spuneam ca nu vad, dar cine ma credea? Cei de acolo au chemat garda care m-a dus la cea mai apropiata sectie de politie. Aici surpriza, eram banuit ca fiind cel care il batuse pe baiat. Totul s-a terminat exact cand nu mai aveam nicio speranta. A venit tatal copilului la mine m-a luat de acolo, m-a ingrijit, m-a dus la doctori care nici eu nu au reusit face prea multe pentru mine. Tatal copilului avocat fiind, avnd o funcite importanta m-a intrebat cam care ar fi dorinta mea cea mai mare. I-am raspuns:
– Vreau sa vad cerul! Doream sa reusesc sa inteleg ce inseamna sa vezi infinitul, doream ca si ochii mei sa poata intelege. Ceea ce m-a facut sa zambesc a fost copilaria domnului avocat, care a inchiriat un avion pentru a ma duce „aproape de cer”. Dar oare el nu stia ca apropierea de cer produce aceeasi indeprtare? Nici macar nu-si daduse seama ca de acolo nu puteai vedea cerul. Oare nu stia ca cerul se vede doar de aici? Nu stia ca ceul se vede doar de pe pamant? Am inceput totusi sa ma consolez cu gandul ca voi vedea si eu o data cerul, dar nu cu ochi trupesti. Aici isi termina aceasta istorie a bolii, s-a asternut o tacere adanca intre noi. Nu stiam ce ii mai puteam spune. Deodata mi-a venit in gand:”Ziarul!!!” Da, era ziarul, putea sa vada si el in sfarsit. Trebuia sa ajunga si el la acel doctor. I-am spus:
– Stiu pe cineva care ar putea sa va ajute sa vedeti cerul.
Insa el cu un usor suras imi spuse:
– Crezi ca as accepta? Nu… nu as accepta. Stiu ca pare straniu, dar nu as accepta, chiar ma bucur ca nu am vazut cerul . Cerul pentru mine a ramas un mister. Daca cineva mi-ar reda vederea l-as blestema. E mai bine sa aspir la cer, e mai bine sa ramana un mister decat sa-l fi vazut. Pentru mine cerul este un infinit, pentru cel care l-a vazut nu mai este un infinit. Eu mi-l pot imagina cum vreau, imaginea cerului se zbate necontenit in mintea mea, in schimb cerul celui care l-a vazut nu e un cer, nu e un infinit. Mai bine sa nu traiesc ceva… pentru mine a trai inseamna a consuma, a sfarsi… Dar cat e ceasul?
– E 10.
– Of! Am intarziat. Imi pare rau dar trebuie sa plec.
Am vrut sa il ajut, dar nu mi-a dat voie, printre altele mi-a soptit:Tu stai aici si admira cerul! A fost pentru prima data cand mi-am dorit sa fi fost orb.

PS Daca nu ai curajul sa pui aici criticile, le astept cu aceeasi inima deschisa pe mail: sensnou@yahoo.com

Multumesc! 😀

Copilul din mine…

Nu te teme! Nu mai sunt condus de el… cel putin nu intru totul. Am inceput sa ma conduc eu, sa indepartez copilul din mine, daor ca el e tot acolo in colt, sta la panda gata in orice moment sa preia conducerea cand nu sunt atent. Totusi… cu toata taria mea uneori nu pot rezista gingasiei lui si il mai las putin sa ma conduca pentru ca are un farmec aparte. Il las sa ma conduca… dar e supravegheat de mine.

Fotografia este luata de Aici

Cadouri tardive…

In fata unui cadou. Se ascunde acolo oare carte pe care atat de mult mi-o doresc? Si totusi mi-e teama sa deschid, daca nu e acolo? Cu ceva timp in urma:
El: Vezi tot ce am primit aici? Atatea dulciuri, atatea carti, le-as fi dorit nespus de mult in copilarie, acum din pacate nu imi mai folosesc la nimic. Dupa cum bine stii dulciuri nu am voie sa mananc, iar cartile… aceeasi poveste, am probleme cu ochii.

De ce primim mai tarziu ceea ce doream nespus cand eram mai „mici”? Sa ne provoace rani? 😦